Lost and no reward

Tristete, aer si fosnetul frunzelor. Tacerea gandurilor si linistea de dupa. O amnezie cu tenta de cosmar. Durerea unui sfasit si plictisul unui nou inceput. Ancorata in propria-mi visare. Vine un moment cand realizezi ca singur esti mereu si cateodata esti mai singur in 2. Nelinistea... si la urma urmei unde e himera mea?
Unde au disparut barbatii aia dulci cu pielea fina, cu atingerea ce-ti luau respiratia si galanterismul ala diabetic? In ce tara au emigrat oare ca sa imi depun si eu documentatia pentru viza. Unde sunt barbatii care stiu sa deshida o usa, sa puna la loc un scaun, sa se ridice din pat fara sa trezeasca si vecinii, cei care stiu sa mearga si pe varfuri nu doar sa zguduie parchetul, sa fie alintati fara sa ceara mai mult, sa iti zambeasca si daca nu vrei si daca vrei, sa te surprinda si sa rosesti, sa ingenuncheze in fata istetimii tale, sa inceteze sa supuna o femeie ca dupa sa se plictiseasca? Unde sunt barbatii aia care vad in femeia de langa ei un companion de viata si nu o reduta de cucerit si subordonat. Preselectii, ghicitori, vasc si alte metode neconventionale de ai gasi si totusi, domnilor in ale caror mreje ati picat neconditionat? Unde e puterea aia de a va fermeca fara sa fie nevoie de o galerie de dudui voluptoase, cu forme si picanterii compensatorii? Printul ala pe calul alb la care visai de mica ….stele de creta si luni fosforescente, visare…..visare si speranta desarta…treziti-ma va rog…..raman fara aer.