Pentru ce?

Fiecare isi gaseste o liniste aparte, un eu pentru lupta de dincolo de imaginea materiala. De ce sa distrugi lumea cuiva doar pentru ai arata adevarata realitate? De ce sa strici un fundament doar pentru ca tu il vezi ca fiind gresit. Oare nu e mai bine sa lasi unuia fericirea chiar daca e o iluizie si sa nu strici nimic din echilibrul asta doar pentru ca tu nu ai gasit-o pe a ta? Sunt oameni care se multumesc cu putin si totusi acest putin le ofera satisfactiile pe care un mai mult nu le-ar putea oferii. De ce sa distrugi o limita personala, un maxim de satisfactie doar pentru a le arata ca exista si mai mult de atat. Si totusi pana unde se intinde mai mult? De unde si pana unde tine o iubire?

Bilete de adio

Cu ce mai ajuta o lacrima din partea altuia cand tu ai varsat cu miile. Cu ce mai ajuta un "te iubesc" cand a fost rostit si nu a insemnat ce credeai si tu . Cu ce mai ajuta "imi pare rau" cand l-ai mai folosit de atatea ori si ajunge sa sune banal ca si cuvantul... "servetel". Regrete, lacrimi si nopti nedormite, te framanti si vrei sa dai timpul inapoi. De ce? De ce sa dispretuiesti prezentul pentru un trecut pe care nu ai stiut sa il apreciezi, pentru ati dovedi inca odata ca prezentul de acum e un alt trecut fara semnificatie? De ce sa te agiti cand atunci cand a trebuit te amuzai ironic de suferinta altuia. Cu ce mai ajuta acum? Cu ce mai ajuta ca acum vrei? "Acum-ul" e relativ, iti confera o stare de bine pe care in curand vei uita cum ai obtinut-o si cum ai suferit pentru a o recapata. Cu ce mai ajuta sincer? E ca si cum ai ars un bat de chibrit pana ajuns sa iti friga degetele. Nu te-ai bucurat de flacara calda, de atingerea aerului cald pe obraz, de mrejele scanteii galben aurii. A fost o risipa. Daca nu te bucuri de ce il mai aprinzi?
Cu ce mai ajuta prea tarziu cand mai devreme nu a fost deajuns?

Lost and no reward

Tristete, aer si fosnetul frunzelor. Tacerea gandurilor si linistea de dupa. O amnezie cu tenta de cosmar. Durerea unui sfasit si plictisul unui nou inceput. Ancorata in propria-mi visare. Vine un moment cand realizezi ca singur esti mereu si cateodata esti mai singur in 2. Nelinistea... si la urma urmei unde e himera mea?
Unde au disparut barbatii aia dulci cu pielea fina, cu atingerea ce-ti luau respiratia si galanterismul ala diabetic? In ce tara au emigrat oare ca sa imi depun si eu documentatia pentru viza. Unde sunt barbatii care stiu sa deshida o usa, sa puna la loc un scaun, sa se ridice din pat fara sa trezeasca si vecinii, cei care stiu sa mearga si pe varfuri nu doar sa zguduie parchetul, sa fie alintati fara sa ceara mai mult, sa iti zambeasca si daca nu vrei si daca vrei, sa te surprinda si sa rosesti, sa ingenuncheze in fata istetimii tale, sa inceteze sa supuna o femeie ca dupa sa se plictiseasca? Unde sunt barbatii aia care vad in femeia de langa ei un companion de viata si nu o reduta de cucerit si subordonat. Preselectii, ghicitori, vasc si alte metode neconventionale de ai gasi si totusi, domnilor in ale caror mreje ati picat neconditionat? Unde e puterea aia de a va fermeca fara sa fie nevoie de o galerie de dudui voluptoase, cu forme si picanterii compensatorii? Printul ala pe calul alb la care visai de mica ….stele de creta si luni fosforescente, visare…..visare si speranta desarta…treziti-ma va rog…..raman fara aer.